scrisori iubite

sunt ca o carte deschisa,
o nuvela frantuzeasca; trebuie doar sa stii unde sa ma deschizi si cum sa ma citesti.
si nu, sa nu ma`ntrebi la ce pagina ai sa`mi vezi sanii la lumina lunii. doar saruta`ma. o data,
opreste`te, atinge`mi buzele. nu spun nimic. asa ca taci si tu…
s-a incheiat primul capitol,
sau ai decis sa iei o pauza;
cauta pagina mea preferata , acolo unde, intr-o zi torida de vara, sanii mi s-au ars, la vederea soarelui. s`au ascuns de el
in palmele tale
dar ai uitat sa`i mai inapoiezi.
e ca o “cartea nuntii”, unde se marita literele intre ele. m`ai trimis pe o luna in care se rarefiaza aerul
intre un suflet si altul, desi
te-am rugat mereu ca sufletul tau
sa`mi stranga sufletul in brate, pocnindu-i vreun oscior, rupandu-i unghia mica.
uite c`ai ajuns jos, pe pagina sase,
unde un oarecare ii spune femeii ce`i spala camasa, cu apa rece,
printre stropii ce se scurg de pe chiuveta pe gresie
de pe gresie pe picior si de pe picior
pe o raza de soare,
ii spune, in treacat: “te iubesc”
si ea toarna mai mult nisip urban, ambalat intr-o cutie portocalie ce se numeste “tide”,
granule albe si albastre, ca peretii de deasupra cearsafului alb ce zace singuratec
pe piciorul stang al lui.
ea -ofteaza-, tot in treacat, si repeta “si eu te iubesc,
nesfarsit”,
dar el ramane cu privirea fixa in gol,
desi cerul nu e niciodata gol,
ci e ca o fotografie supraexpusa , pe film,
unde o scama s-a asezat inoportun,
scama fiind mare, galbena, un galbenus cu raze.
soarele.
“hai langa mine” , “vreau sa-ti spun ceva”;