Filed under: stop cadru
asa sunt eu…tot adun informatii, imagini, ganduri, idei, ca un cablu moale gri, apoi imi gasesc locul de joaca si ma dezvolt. la doua luni dupa ce l-am vazut. 
am vazut afisul filmului si m-am indragostit iremediabil de verdele acela. asta pentru ca nu aveam cu ce sa-l asociez, poate doar cu bucuria imensa pe care o simteam pentru “Palme d’Or”-ul lui Mungiu (e iesean => moldovean => double yey!). daca stiam ce va urma…
nu imi place sa vad filmele noi aparute asa, calde, cand toata lumea rupe din ele, le discuta, le diseca. imi place sa le las sa se raceasca, sa se intareasca, sa isi piarda lumea interesul si sa fiu eu, singura, in lumea mea, atunci cand le comentez, cand le anesteziez, ca sa le observ mai bine.
culmea, cand aud de filmul asta, nu ma gandesc la un avort, la un avorton filmat in prim plan, la un prosop murdar de sange, nici la domnul bebe care vorbeste urat si sperie lumea in cinematografe (am cam tresarit, ce-i drept), nici la vesnicul subiect de filme romanesti – comunismul. ma gandesc la prietenie, la verde (ce ziceam), la lacrimi, la caini latrand, la fularul Otiliei, la tigarile fumate in camera de hotel, la sunetul exceptional care creaza o atmosfera de nedescris. nu poti s-o descrii, trebuie sa o simti pe pielea ta. sa simti tu cum ti se ridica parul de pe maini si cum ti se maresc pupilele atunci cand auzi zgomotul avortonului din traista lovind ghena.
a trebuit sa vad filmul de doua ori, pentru ca a fost pentru mine ca un soi de morfina aplicata cu sens invers, cu sens de marire a intensitatii durerii, a fricii, a sentimentului de vinovatie care plutea in aer, ca sa inteleg, de fapt, ce efect are filmul asta asupra mea. si nu numai. a doua oara a fost placut. era duminica, cinematograful era ceva mai plin (adica aproape un sfert de sala ocupata…cam asta inseamna, in zilele noastre, un cinematograf “plin”), am fumat pe la jumatatea filmului si deja ma simteam ca stand pe patul caminului studentesc, langa Gabita. cred ca asta reprezinta, de fapt, succesul unui film. sa te stii acolo. sa te simti acolo. sa te vezi acolo. sa auzi personajele vorbindu-ti la ureche, nu in fata ochilor. si daca privesc din perspectiva asta, da, filmul a avut un succes asupra mea. nu vreau s-o dau in dramatism si sa o tot lalai cu “vai, ce cumplit!!! ce oameni cruzi existau atunci…cum sa.. cum sa faci avort cu un furtun?? saracul copil!” nu..deloc. pentru ca stiu ca e un film. si vreau sa-mi imaginez ca filmul asta se distanteaza de “ce a fost atunci si ce e acum” sau “ce rau era si ce bine ne e”. nu, deloc… pentru mine e altceva… e o poveste despre prietenie, despre sacrificiu si despre responsabilitate. despre hotarare, despre puterea unei femei, despre dispret si umilinta. o viziune usor amara asupra studentiei..
si inca ceva.. dupa ce am vazut filmul asta, am hotarat ca nici eu nu am de gand sa-i gatesc viitorului meu barbat “pireu si chiftele” sau “tort de bezele”. am zis!
daca nu ati vazut filmul, vedeti-l. si nu singuri. e sfatul meu. o sa va dati seama de ce sta personajul blond de pe afis cu spatele. mereu cu spatele. (cel putin asa o vad eu)
