scrisori iubite

Pe un portativ pierdut in ninsoarea cazuta pe plete, se rotesc, asemenea fulgilor in vant, glasuri de copii, fragili ca poliesterul dintr-un glob alb pe fond verde, copii cu obraji rosii ca in tablourile de iarna de pe pereti, tablouri care retraiesc sentimente contradictorii in fiecare zi, in fiecare anotimp, la munte sau la mare, ciocnind oua rosii sau participand la traditia taierii unui porc, incalzindu-se pe animalul parlit, asemenea lui Fat-Frumos calare pe un cal magic, alb, in cautarea fericirii vesnice.
Ninge ca in povestile spuse de bunica, framantand aluatul pentru colaci si cozonac, ninge ca o dezlagare de pacat, ca o slujba sfanta intr-o biserica asezata ca un asternut cald deasupra batranilor cu maini intinse, ce amintesc de Nasterea celui Sfant, de Nasterea pruncului purtand poverile noroioase ale oamenilor cu maini murdare asupra umerilor sai, intre paiele reci.
Nu-mi amintesc decat vocea tatalui meu care da intotdeauna tonul, de lumanarea care aducea o urma de speranta si de liniste pe chipul mamei mele, de ochii blanzi si inlacrimati ai bunicului meu, de ani trecuti odata cu ultima pata de zapada pe un gard de lemn verde, de familia reunita intr-o casa mult prea mica si de un vers care vorbea de un “copil cu ochi senini”, iar eu – vesnic imbujorata – ametita de mirosul de vin fiert.
Acum, zapada mea este calcata de masini cu lanturi la cauciuc, de cumparaturi in aglomeratie si o balta intunecata de “cancer” pe analizele care nu mai seamana cu portativele colindelor. Iar ochii in lacrimi se inchid, cu fiecare limba de ceas deplasata, se inchid… odata cu sufletul.