eu dau titluri jurnalelor, in general, dupa un anumit vers ce-mi place, un cuvant, o expresie, o melodie. de data asta, cantata de Sinead O’Connor;
cu geamul larg deschis, cu vantul batandu-mi pe spatele dezgolit de pijamaua cu multe luni [luna, ca si corp ceresc], cu multe stelute dulci, cu Cioran pe masa albastra. e dimineata si se deschid magazinele. un nene cumpara un ziar, cineva se duce cu flori la cimitir, mama isi taie unghiile pe balcon. astept vibratiile sub perna ale unui telefon ce trebuie s-anunte o nota. vine si-acela. voce tremurata, glume nevinovate, emotii. 10. felicitarile de rigoare, planuri pentru vacanta…
intrebare: “ma iubesti?” voi ce raspundeti, cand vi se adreseaza o asa intrebare? adica.. gasiti raspunsul imediat, sunteti impulsivi, urlati “DA”, sau vorbiti mai incet, cu un glas somnoros, alintat…”hai, mai, doar stii ca..” nu-mi place sa spun “te iubesc”. asta nu-nseamna ca n-o simt. prima oara cand am spus-o s-a soldat cu o imbratisare aproape ucigasa, simtind cum mi se zvarcoleste coloana si cum imi tremura oasele goale. din cate-mi amintesc, EL mi-a multumit. pentru ce? pentru ca-l iubesc, probabil, chiar daca era prima oara cand o admiteam prin viu grai. de ce e nevoie de cuvinte intre doi oameni care impart totul, inclusiv lacrimi, emotii, bucurii si rasete? cuvintele sunt ca papucii pe care-i lasa musulmanii la intrarea in moschee, in ceva sfant. le uiti, le faci cu mana, inainte sa te tii cu el de mana, inainte sa-i furi un sarut, desi nu-ti place sa te sarute pe strada si te abtii cu greu pana gasiti vreun loc ferit. le uiti cand trupurile fac cunostinta, cand va cunoasteti pe deplin. atunci, le arunci sub cea mai patrata planeta [desi nu exista]. imi tremura vocea cand o spun, simt o caldura in jurul urechilor, apoi in obraji si apoi in piept. ma-nrosesc si-l sarut, ca sa nu spuna nimic, si-apoi schimb subiectul, ca si cum ai lua-o pe o scurtatura, in drum spre casa. casa inimii lui.
nu-mi plac nici oamenii care pocesc cele doua cuvinte… nu dau exemple, caci e ca un sacrilegiu, ca o profanare. parca prea se modernizeaza si se schimonoseste tot. chiar si sentimentele cele mai delicate si mai intime. ei uita sa-si lase papucii la intrare, calca, in tromba, cu bocancii plini de mocirla, totul. calca unul pe inima altuia, si-i doare dupa ceva timp.
as vrea sa capturez intr-o fotografie alb negru forma buzelor unui om care spune ‘te iubesc’. intr-una singura. nu se poate? da, mi-am dat seama ca nu se poate. poate asa e si in mintea mea. asteapta [in van] un moment, o secunda propice ca sa-mi rotunjesc buzele-n jurul lui si sa-l inconjor cu sonorul ‘te iubesc’-ului buclucas.
te iubesc, in mine, nu in cuvintele ce ies din.
