Filed under: alb-negru
Te uită cum ninge decembre…
Spre geamuri, iubito, priveşte
- Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele – totuna -
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape,
- Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă… zăpada ne-ngroape.
Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte,
- Te uită cum ninge decembre…
Nu râde… citeşte nainte.E ziuă şi ce întuneric…
Mai spune s-aducă şi lampa
- Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.Eu nu mă mai duc azi acasă…
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre…
Nu râde… citeşte nainte.
[George Bacovia, Decembre]
nu, nu asociez depresia cu Bacovia, ci doar ascult melodia dupa versurile-i pe intuneric, scriind acum randurile astea..
chiar nu stiu ce am avut zilele astea. dimineata zambeam, pe la pranz ma mai certam cu mama, dupa-amiaza citeam, seara ramaneam singura acasa [ca si acum] si iarasi citesc, in disperare, apoi incep sa plang, sting toate luminile, aprind o singura lumanare si stau cu mana langa ea, ca sa-mi admir cutele pielii, venele, inelul.
iubesc serile cand raman singura. ma simt sincera. fatza de mine, fatza de ceilalti. pot sa plang, pot sa vorbesc prin lacrimi fara sa deschid gura, fara cuvinte.. ma oglindesc, apoi, in propriile mele lacrimi, vorbesc cu flacara lumanarii, inchipuindu-mi ca e un El.. care nu se stinge niciodata.. [..."nesfarsit"...] lumanare care tine locul unui trup calduros si al unei maini aspre, dar mult prea sfanta..
nu stiu daca l-ati ascultat pe Cartarescu recitand din “Nostalgia” sau din “Orbitor”; eu da, aseara. [cred ca e cel mai frumos cadou pe care l-am primit de la ai mei, in afara de zambete. -stiu,e plastic spus.-] la un moment dat, am inceput sa plang. era o scena din “Orbitor”. cu draci. cu morti. cu viermi. cu paianjeni. m-am speriat dar nu aveam in bratele cui sa fug..
cel mai mult ma deprima indiferenta. indiferenta vanzatoarei de la photo shop, indiferenta mamei, cand o rog sa-mi faca un ceai, indiferenta bunicii cand ii spun ca mi-e dor sa mananc clatite, indiferenta lui, cand ii spun “la multi ani”, indiferenta mea, cand ma vad plangand, in oglinda de la baie, printre “nivea” , “B.U.” si alte marci cu nume ciudat si pompos.
ma simt rau…dar raul acela inghetat…raul acela care nu poate sa-si ridice ochii din pamant, raul care nu vede Soarele, care rupe scrisori, care vomita cand aude de logodnici..
nu am mai scris de mult ceva ce pot reciti dupa trei ore si nu pot, pur si simplu nu pot, sa mai schimb ceva, sa imbunatatesc.. poate si asta ma deprima.
a, da, si ma mai deprima numerele din doua cifre mai mari sau egale cu “30″. si sfarsitul de an. sfarsitul unui an pe care-as vrea sa-l trag de par pana la polul nord, pentru ca am fost cea mai fericita din lume vara anului ce trece…
